Ultima vânătoare
Nu eşti vânătorul însetat de sângele proaspăt
al căprioarei ce acum cunoaşte…
Au trecut demult acele vremuri.
Nici măcar bunica nu şi le mai aminteşte.
Şi totuşi eu am fost acea căprioară,
m-am lăsat ademenită
de mâna ta întinsă rugător spre mine.
Mi-ai oferit fărâme de afecţiune
iar eu le-am adulmecat mai întâi cu neîncredere,
dar apoi, în foamea mea de a fi adorată,
le-am înghiţit dintr-o suflare.
M-ai domesticit
şi apoi m-ai uitat într-o cămăruţă a minţii tale,
m-ai lăsat să mă sufoc
în propriile mele dorinţe, întrebări şi nesiguranţe.
Ţi-ai amintit de mine la timp
să mă salvezi de la moarte;
şi m-ai eliberat.
Dar m-ai domesticit, nenorocita de mine,
m-ai domesticit şi nu mai stiu cine sunt!
Au trecut demult vremurile vânătorului însetat
de sângele proaspăt al căprioarei
ce de-abia începe să cunoască…
Nici bunica nu le mai ştie…
Dar poate că fusesem ultima căprioară.
Şi tu m-ai domesticit…
