Azi am decis să scriu în română. Azi simt nevoia să vorbesc în cuvinte care de multe ori mi se par uşor nenaturale, uşor afectate (ce să-i fac dacă engleza sună mai natural în capul meu ? nu sunt fiţe, aşa simt eu de multă vreme). Nu ştiu de unde a izvorât nevoia asta, poate scânteia a fost aseară, când am ascultat o melodie a celor de la Direcţia 5 (Ai un loc se numeşte şi o recomand călduros tuturor celor care ştiu să aprecieze muzica bună). Avusesem de gând să postez ceva ieri seară, în engleză, dar nu am reuşit să-mi adun gândurile. Cuvintele nu se legau, până şi ideile care iniţial păruseră clare nu mai sunau aşa de bine puse în scris.

Iar azi mi-am dat seama că îmi lipsea limba română, că îmi era puţin dor de ea, şi mi-am zis că poate în română voi reuşi să mă exprim mai bine (cel puţin de data asta).

M-am surprins într-o stare în care nu am mai fost de o vreme. Un fel de nerăbdare, un fel de lipsă de răbdare mai bine zis. Număr minutele, număr orele, număr zilele. Până la ce? Nu ştiu nici eu. Până la…ceva. Am mai trecut prin aşa ceva acum vreo…hmmm…sunt 2 ani deja? Pare dintr-o altă viaţă. Simţeam că urma să se întâmple ceva, aveam o nerabdare şi o agitaţie în fiinţă de care nu reuşeam să scap şi care mă sâcâiau. Şi apoi, aşteptarea a luat sfârşit, într-un mod total surprinzător şi care mi-a adus multă fericire multă vreme după aceea.

Mă întreb dacă senzaţia pe care o trăiesc acum mă va aduce în faţa unui eveniment asemănător. Mă întreb cât timp va mai dura aşteptarea, surescitarea. Simt că nu-mi găsesc locul, că ar trebui să acţionez eu într-un fel, să provoc o întâmplare, să determin o reacţie, nu doar să accept o incertitudine destul de enervantă. Eh, dar mai bine să nu forţez soarta, că poate mă trezesc cu vreo surpriză neplăcută. Doar se zice că lucrurile bune li se întâmplă celor care ştiu să aştepte. Aşa că am să aştept. Încă o vreme, încă puţin. Să vedem cât mă ţine răbdarea. Mă întreb ce urmează…

Advertisements