Tags

, , , , ,


Când trăieşti cu impresia că totul merge bine în micul tău univers doar pentru a realiza că nu e nici pe departe aşa cum îţi închipuiai tu, ei bine, dai destul de rău cu fundul de pământ. Şi doare a naibii de tare, trebuie să vă spun. Începi să-ţi pui întrebări (de ce? cum? şi când?), scormoneşti prin întâmplări şi amintiri, încerci să găseşti răspunsuri şi explicatii şi…alergi în cerc, iar cercul e tot mai larg şi mai îndepărtat de ceea ce cauţi.

Noaptea e un sfeşnic sfetnic bun. Dar nu când eşti singur, epuizat şi tot ce-ţi doreşti mai mult pe lume e o îmbrăţişare. Noaptea gândurile te asaltează din toate părţile şi îndoielile cresc la dimensiuni de dinozauri care sunt capabili să te strivească într-o singură clipită. Cel mai bine ar fi ca noaptea să poţi decupla gândurile de la rotaţia lor obişnuită, să le încetineşti ritmul frenetic. Nopţile nedormite nu aduc niciodată raspunsuri, nu pe cele de care e nevoie.

Măcar de-ai avea timp să-ţi vindeci juliturile şi vânătăile de la ultima căzătură înainte să fii pus iar la pamant. Dar nu e timp, nu ai luxul ăsta (Oare îl are cineva de fapt? Cred că doar foarte puţini norocoşi au timp să respire între două lupte cu soarta). O fi cum spunea o copilă blondă care a ajuns să-mi fie tare dragă – un şut în fund şi doi paşi înainte. Dai cu fundul de pământ, te ridici, te scuturi de praf şi porneşti din nou la drum. Keep walking  with your head held high! Va veni şi dimineaţa cât de repede şi va străluci şi soarele din nou. (Thanks, G!)

Vine primăvara în curând şi totul în lume va fi mai frumos, nu? (deh, idealismul din mine)

Advertisements