Tags

, , , , , , , ,


Din varii motive, nu am reuşit să ajung la niciun film TIFF anul acesta până ieri, adică ziua 4. Dar nu despre asta voiam să delirez aici.

Citisem zilele trecute un lucru – Andrei Gheorghe, invitat la o dezbatere în cadrul TIFF, crede despre Cluj că ar fi un oraş mişto, desi până acum îl considera un fel de Timişoară de mâna a doua. După ce trec de momentul de revoltă provincială în faţa unei astfel de constatări din partea cuiva venit de la capitală (te iertăm, Andrei, că de altfel şi mie mi se pare că eşti mişto) îmi cam vine să râd. Explic mintenaş.

Mie Clujul mi se pare mişto de vreo zece ani (plus sau minus), de când am aterizat aici pe jumătate extaziată că am venit la facultate, pe jumătate îngrozită de un oraş care mie mi se părea mult prea mare, mult prea grăbit şi mult prea gălăgios după 18 ani de vieţuire într-un orăşel trecut de zilele de glorie comunist-industrială.

Fast forward vreo 2-3 ani şi am început sa cunosc oameni extraordinari, cu dorinţa de a schimba lucrurile în bine, cu viziune, dar mai ales cu ambiţie şi determinare. Oameni care au ajuns în IT sau oameni din domeniul creativ (cu tot ce înseamnă asta), oameni care au realizat că gesturile mici ajung să transforme mai rapid şi mai eficient o societate, atâta timp cât există destule minţi care să gândească în perspectivă şi destule inimi care să bată cu empatie şi înţelegere, nu cu ură şi prejudecăţi. Oameni după sufletul meu, tribul meu.

A fost un moment interesant cel în care am decis că merită toată încrederea din lume Clujul acesta. Aveam o discuţie înflăcărată (că altfel nu poate fi atunci când te mână pasiunea în tot ceea ce faci) cu un bun prieten care împreună cu un grup pe aceeaşi lungime de undă ca el începuseră să organizeze seri de caricaturi şi portrete. De ce? Pentru că viaţa e mai mult decât métro, boulot, dodo. Iar arta e acel ceva intangibil, dar care, în mod cu totul misterios,  ar trebui să ne atingă pe toţi într-un fel sau altul.

Eh, în seara aia mi-am zis că trebuie să mai dau o şansă Clujului înainte de a-mi lua lumea-n cap şi a mă muta la mii de km depărtare. Am simţit că există o speranţă reală şi că letargia aceea de care tot fusesem acuzaţi noi, „generaţia Facebook”, generaţia Millenials, era de fapt o percepţie complet greşită. Atunci am realizat că nouă, adică generaţiei noastre, chiar ne pasă; doar că poate de lucruri care părinţilor noştri le vine greu să le găsească relevanţa raportat la experienţele lor şi la viaţa pe care au dus-o, la lipsurile pe care ei au fost nevoiţi să le îndure. So I stayed.

Mă bucur că am rămas, pentru că suspiciunile mele s-au adeverit. Clujul e plin de oameni mişto, care fac oraşul mişto.

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu spun nici pe departe că totul e perfect şi minunat în Cluj, mai sunt multe la care trebuie lucrat (traficul, dom’ primar, ne omoară traficul si autorizaţiile de construcţie data fără cap!). Dar un lucru mi-e foarte clar în minte acum – oamenii sunt cei care fac oraşul. E nevoie de curaj şi inimă deschisă – şi nu spun că-i uşor să le găseşti sau să le cultivi în tine – dar dacă le-ai descoperit, transformă-ţi vocea din şoaptă în strigăt de războinic. Ştiu că poţi.

PS: am să las asta aici, şi asta la fel

Advertisements